marți, 22 septembrie 2009

Sa fi fost o iubire imposibila?


Nu intelegea ce se intampla cu el. Parca nu mai era el. Si poate chiar nu mai era. Visa cu ochii deschisi, simtea cum deodata, viata lui capata sublimul rost al existentei efemere...Plutea...Iubea... Da !!! O iubea. Si o iubea nespus. Asa cum marea iubeste valurile, asa cum codrul iubeste copacii, asa cum noaptea iubeste gingasia lunii. Minunat si covarsitor sentiment. Si tocmai el...El, cel care nu credea ca poate simti cum focul curge in sufletul lui, vedea acum aievea cum soarele rasare pentru el, cum raul curge pentru el, cum iarba creste pentru el, cum pasarile canta pentru el. Renuntase definitiv la ideea de a cuceri, pe rand, toate florile din lume, de a le fura cate un sarut si a pleca mai departe, implinindu-si astfel destinul lui de fluture. Dar el nu era asa. Acum stia.
De fapt, toata viata s-a simtit diferit de semenii sai. Nu a fost inzestrat cu frumusetea nativa a celorlalti fluturi, nu s-a simtit niciodata atragator cu culorile lui palide. A crezut insa tot timpul ca mintea, dar mai ales sufletul il vor calauzi pe drumul spre fericire. Iar in drumul lui a aparut ea. Nici prin gand nu-i trecea ca, intr-o zi, pe cand survola inaltimile muntilor, va ameti subit. Si nu pentru ca ar fi avut rau de inaltime, ci datorita faptului ca in fata lui se afla o minunatie de floare, o zana a muntilor. Fluturele era fermecat, ar fi vrut sa stie totul despre ea, s-o afle in toata splendoarea ei. Foarea parea sa-l placa si ea pe micul indragostit si i-a istorisit povestea vietii ei. Fluturele era impresionat: ascultase o poveste trista uneori, dulce uneori, minunata in general. A inceput sa realizeze de ce se simtea el strain in lumea lui. Pentru ca lipsea cineva care sa-l inteleaga. Si Floarea il intelegea, ba chiar il completa. Era magnifica. Sigur, nu era perfecta; nu avea frumusetea unei orhidee sau gratia unui trandafir, dar Floarea de Colt era unica: naturala, gingasa, rara. Zilele treceau, poate erau clipe, poate erau veacuri...Iubirea lor era ceva greu de descris in cuvinte. Parea ceva ireal de frumos. Dar, cum toate lucrurile bune se sfarsesc rapid, povestea lor s-a
terminat brusc, fara generic de final, fara punct culminant, fara sens, lasandu-l pe bietul Fluture intr-o bezna sufleteasca si existentiala. Soarele nu mai rasarea pentru el, luna nu il mai mangaia ca in trecut, noptile ii erau mormant. Nu intelegea de ce, nu gresise cu nimic. Ii rasunau mereu in minte vorbele Florii: "Iarna renunt la tot, ma inchid in mine si astept primavara, sa renasc si sa traiesc o alta poveste." In zadar a incercat el sa-i explice cat de mult o iubeste sau ca o va astepta toata iarna si mai mult, daca va fi nevoie. Floarea, insa, nici nu voia sa auda; mai mult: i-a cerut sa nu o mai caute niciodata. Fluturele ar fi facut orice ca sa o stie fericita, de aceea si-a propus sa-i faca pe plac si de aceasta data. Ii era insa foarte greu si isi amintea mereu de conditia anonim si de iubirea nesecata pentru Floarea de Colt. Desi faceau parte din lumi diferite, se potriveau de minune si se iubeau cu adevarat. Totusi, ceva i-a despartit. Sa fi fost o iubire imposibila?