A murit ADRIAN PĂUNESCU

Rugă pentru părinti 

Păunescu

Enigmatici si cuminti,
Terminându-si rostul lor,
Lângă noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi părinti.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că si-asa au dus-o prost,
Si fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poti întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, si parcă ning.

Plini de boli si suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiati-i pe părinti.

E pământul tot mai greu,
Despărtirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc si eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetita mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetita mea. 

ADRIAN PAUNESCU !!!

DRUM BUN,ADRIAN PAUNESCU !

Roaga-te pana ceva se intampla !

Roaga-te pana ceva se intampla !

Un om dormea in coliba lui, cand dintr-odata, intr-o noapte,  camera s-a umplut de lumina si i-a aparut Dumnezeu.
  Domnul i-a cerut sa faca o munca pentru El si i-a aratat o stanca mare din fata colibei. I-a explicat ca va trebui sa impinga piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a si facut zi dupa zi.

  Multi ani a muncit din greu, de la rasaritul la apusul soarelui, impingea din toate puterile, cu umerii proptiti pe suprafata masiva si rece a stancii de neclinitit. In fiecare noapte barbatul se intorcea trist si istovit in coliba lui, simtind ca intreaga zi a irosit-o degeaba.

  Tocmai cand barbatul era mai descurajat, Adversarul (Satana) a decis sa-si faca aparitia in gandurile plictisite ale acestuia :"De atata timp impingi piatra si ea nici nici nu s-a clintit".

  Asa omul a ramas cu impresia ca sarcina lui este imposibil de realizat si ca toata munca lui va fi un esec. Aceste idei l-au deprimat si decurajat pe barbat. Satan i-a spus: "De ce te distrugi singur pentru asta? petrece-ti timpul facand doar un efort minim si te vei simti mai bine".

  Barbatul ostenit tocmai asa isi propusese sa faca, dar inainte de asta a decis sa se roage si sa-si spuna pasul Domnului.
 "Doamne, a spus, am muncit mult si greu pentru Tine, adunandu-mi toate puterile sa fac ce mi-ai cerut. Acuma, dupa atata timp, nu am reusit sa misc piatra nici cu jumatate de milimetru. Ce am gresit? De ce am esuat?"

  Domnul i-a raspuns intelegator: "Prietene, cand ti-am cerut sa-Mi slujesti si tu ai acceptat, ti-am spus ca sarcina ta era sa impingi cu toate puterile in stanca, ceea ce ai si facut. Niciodata nu am spus ca astept ca tu sa o misti.  Sarcina ta era doar sa impingi. Si acum vii la Mine obosit spunand ca ai esuat. Dar chiar asta e realitatea? Priveste la tine. Bratele iti sunt puternice si musculoase, spatele e vanjos si bronzat, mainile iti sunt batatorite de atata apasare, picioarele ti-au devenit solide si puternice. Te-ai dezvoltat mult si capacitatile tale sunt peste ce te-ai fi putut astepta sa ai. Adevarat, nu ai miscat stanca. Dar sarcina  ta a fost sa Ma asculti si sa impingi, ca sa-ti pui la incercare credinta si increderea in intelepciunea Mea. Ceea ce ai si facut. Acuma Eu, prietene, voi muta stanca."

( preluat de la povian gabriela )

Sa inveti sa traiesti , sa iubesti si sa ierti !!!

Totul se reduce la acesta : sa traiesti , sa iubesti , sa ierti !!!

Am vazut de curand replica si mi-a ramas adanc intiparita in minte si in suflet ....si doresc fierbinte, daca pana acum nu am stiut , de azi sa invat sa traiesc, sa iubesc si sa iert !!!

Azi chiar e toamna ....

Si azi e toamna , mai mult decat ieri si mai putin decat maine .....

Si iar e toamna ...

Da, asteptam sa vina si toamna ...ma gandeam cum vor fi zilele toamnei acestea .....zdrentuite si putin cam planse ....Priveam copacii plini de frunze sanatoase si verzi , inca in arsita verii ,dar zambeam caci stiam ca ea, toamna era deja pe drum...
O simtem in drum spre mine ,in drum spre tine ! Iar acum este deja aici .....Imi era putin teama sa o doresc pentru ca exista acea prejudecata .....cum ca toamna ar fi trista ......ei ,da ......cred ca putina tristete nu strica nimanui ! Asa ca imi asum riscul de a fi putin trista toamna asta ...
Inchid ochii si pasesc peste fruzele cazute deja pe strazi .....sunt doar eu cu toamna , si e liniste ...Ador vantul acesta care imi mangaie parul .Urmele pasilor nu se mai vad , nici nu ar avea cum pentru ca frunzele cad mereu si mereu in urma mea .....Dar e liniste !!! Toamna asta iubesc linistea .....as putea sa soptesc frunzelor sa nu fie triste , dar ele deja stiu asta !

Cine a spus ca toamna e trista ?! Toamna asta e chiar frumoasa ,putin misterioasa ,dar frumoasa foc !!!

Cei care-am fost la Troia

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.
II
Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.
III
Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.
IV
Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim…
V
Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte…

Octavian Paler

da, recunosc ..

Da, recunosc ...vreau sa fiu fericita , doresc sa gust aceea bucurie a fericirii !!!
De cate ori am cautat fericirea , ea a fugit de mine ...nu am inteles niciodata de ce ?! Spun ca am obosit seara ...disperata de atata alergat , dar a doua zi o iau de capat .....si alerg , alerg cu toata puterea dupa fericire ....poate ca m-am inselat , poate ca nu asa trebuie sa procedez .Da, stiu ....veti spune ca nu exista fericire , veti spune ...poate ca "acest sentiment " nici macar nu este real , si ca el , sentimentul nu apartine lumii pamantenilor ......dar nu imi pasa , eu vreau sa fiu fericita !!!

Judecati-ma .....dar lasati-ma sa fiu fericita !!!

Şi zbuciumul mării din mine Te cheamă continuu ..... Tu, sufletul meu!

 Azi a murit Madalina Manole ....m-am intristat auzind acesta !!! Imi pare rau ......Dumnezeu sa o ierte !!!

  // Privesc zburând pescăruşii,
Mă înalţ odată cu ei
Şi nu pot şti jucăuşii
Că pluteşte şi inima mea
..... Iubind ochii tăi.

Simt intens briza mării
Ce-mi inundă sufletul plin
Şi privind spre albastrul zării
Te văd doar pe tine
..... Şi iarăşi suspin.

Mi-e dor iar de tine
Aşa cum îmi este mereu
Şi zbuciumul mării din mine
Te cheamă continuu
..... Tu, sufletul meu!  //

Sunt doar o femeie...

azi am gasit acesta poezie .....mi-a placut mult si am cules-o ....




  // Sunt doar o femeie ca atâtea altele
îmi spăl iubirile în lacrimile şiroind
şi le întind ca pe nişte rufe la uscat
să se umple de soare.
Mă învelesc în vise pe care ploile toamnelor
le spală neiertătoare
mai e timp le strig până când am să devin un pumn de oase albe.
Sunt doar o femeie, am în piept o singură inimă
pe care trebuie să o împart tuturor celor îndrăgostiţi de mine
întâi mamei pentru sărbătoarea naşterii
apoi tatălui care mi-a dăruit un nume
apoi tuturor oamenilor care s-au bucurat
de naşterea mea şi tuturor acelora care nu s-au bucurat.
Dragostea nu alege ea se dăruieşte şi celor buni şi celor răi.
Sunt doar o femeie ca atâtea altele
uneori însă înfloresc în mine cireşii şi plâng izvoarele
zorii mă prind întinzându-mă în faţa ferestrei
şi atunci mă simt mare cât un munte
desupra mea zboară stoluri de păsări
arborii mei sunt plini de triluri
fiecare floare e doar un gând de-al meu.
Sunt o femeie la fel ca orişicare alta şi totuşi
eu privesc cerul cum mi-aş privi propria inimă
viaţa este o lectie pe care o înveţi în fiecare zi
de la ceilalţi
uneori sunt atât de albă încât mi se pare
că sunt doar o adunătură de fulgi de zăpadă
alteori sunt plină de flori colorate
când întind braţele frunze şi flori mă acoperă
iar păsările aleargă să-şi facă în umbra lor cuiburi
sunt o femeie ca oricare alta,
zâmbetul meu înnebuneşte sufletul unui singur bărbat
dragostea apare întotdeauna însoţită de un clinchet de clopotel care rămâne să-i măsoare clipele până la moarte.
De câte ori râd moartea face un pas în urmă,
de câte ori plâng ea se apropie nepermis de mult.
Fugi moarte ,fugi o alung !
Nimic nu sperie moartea mai rău decât hohotele de râs.
Învaţă să zambeşti femeie, mi-a spus bărbatul meu în clipa când
iubirea mea şi iubirea lui au devenit una.
Mă sperie totuşi trecerea anilor ,
dar numai atunci când mă privesc în oglindă
de aceea în casa mea toate oglinzile sunt acoperite.
Drept pedeapsă Dumnezeu a pus atunci în trupul meu o scorbură
zilele mele sunt alunele din ea ,
dar veveriţele vin si pleacă fără să le atingă
am învăţat până şi veveriţele să râdă.
Doamne ai milă de mine, îi spun uneori şi el nu spune nimic
doar mama când îmi apare în vis varsă o lacrimă şi-mi pune
mâna ei uscată pe frunte şi nu ştiu dacă mă ceartă sau mă mângâie
când spune că Dumnezeu o întâmpină de-o vreme râzând.
Sunt acum mamă o femeie ca oricare alta, sunt doar o femeie, îi spun
şi de întristare mă scutur.
Opreşte-te, îmi spune când alunele o iau razna.
Pe fiecare alună, grijulie, varsă o lacrimă şi-n jurul meu pe loc
simt cum creşte pădurea.//

Valeria